Resemnare – Adam Mickiewicz

125

Nefericit cel ce zadarnic iubit sa fie tot asteapta;
Mai neferice când, de golul din suflet, a iubi nu poti;
Dar mai nefericit pe lume acela-mi pare dintre toti
Ce nu iubeste, caci nu poate uita ca a iubit odata.

Când ochi ce-ndeamna ori vreo frunte nesfiitoare o sa vada,
Amagitoarea voluptate i-or otravi-o amintiri;
Iar daca gratia, virtutea au sa trezeasca-n el simtiri,
Cu vested suflet, la picioare el îngerului n-o sa-i cada.

Când semenii dispretuindu-si, când acuzându-se pe sine,
De-o pamânteana nu se-atinge, fuge de cele ce-i par zâne.
Privind spre una si spre alta, nadejdea-n el nu mai vegheaza.

Inima lui parca-i un templu stravechi ce cade în ruine,
Pe care vifore si veacuri l-au pustiit si sta sa caza,
În care nu vrea sa stea zeul, si-n care omul nu cuteaza.

Autor: Adam Mickiewicz 

Traducere Miron Radu Paraschivescu

Multumesc pentru vizita, drag cititor!